Un viitor pentru copiii noştri

 

 

 

Eu sînt copilul. Tu ţii în mîinile tale destinul meu.

Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi reuşi sau voi eşua în viaţă.

Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta spre fericire.

Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvîntare pentru lume...

 

(din Child”s Appeal, Mamie Gene Cole)

 

Home | Contacte

10/15/2008

Ro  Ru  En

 

Home
Despre noi
Evenimente
Experienţe
Învăţ să fiu
Sugestii
Pagina profesorului
Pagina elevului
Resurse didactice
Galerie foto

 

 

S.O.S!

 

Circa 99.547 de copii de vîrstă şcolară sînt rămaşi singuri acasă, în urma plecării unuia sau ambilor părinţi la munci peste hotarele republicii... Þ

 

Metafore magice

Căci tu devii pentru vecie răspunzător de soarta celor pe care îi îmblînzeşti.

vezi toate textele...

Legături utile

Societatea de Planificare a Familiei din Moldova

Portal educaţional

Jurnalul "Здоровье детей", rubrica "Семья и дети"

Jurnalul "Здоровье детей", rubrica "Вместе с психологом"

Jurnalul "Классное руководство и воспитание школьников"

Sfaturi ortodoxe (de vorbă cu Părintele Cleopa)

Biblioteca creştină

Sfatul psihologului

Psihologul copiilor

UNICEF Moldova

Consiliul Europei. Biroul de Informare în Republica Moldova

Centrul de Informare si Documentare privind Drepturile Copilului (CIDDC)

Centrul La Strada. Traficul de fiinţe umane

Centrul Republican de Resurse pentru Asistenta Sociala

Organizaţia de caritate pentru copii Clipa siderală

Noi perspective pentru femei

Organizaţia neguvernamentală Salvaţi copiii

Misiunea Sociala DIACONIA

 

bullet

Aspecte psihopedagogice şi spirituale ale lucrului cu copiii „dificili”

 

bullet

Panorama posibilităţilor

 

bullet

Părinţi şi copii (problemă eternă)

 

bullet

Problemele adolescenţilor sau probleme cu adolescenţii

 

bullet

Relaţia familie-şcoală. Avantaje ale comunicării

 

bullet

Relaţia părinte - copil

 

bullet

Cum să vorbeşti cu adolescenţii
bullet

Arta ascultării

bullet

COMUNICAREA

bullet

CRITICA

bullet

RELAŢIA PĂRINTE-ADOLESCENT

bullet

ŞCOALA

 

Cum să ne ajutăm copiii în perioada schimbărilor din adolescenţă (Partea I)
bullet

Cum sunt eu?

bullet

Manifestarea crizei

bullet

Amplificarea dificultăţilor de comunicare

bullet

Ce poate complica criza adolescentină

bullet

Cum să ne ajutăm copilul

bullet

Cum să ne ajutăm copiii în perioada schimbărilor din adolescenţă (Partea II)
bullet

Nevoia de afecţiune

bullet

Riscul de a-ţi deschide sufletul

bullet

În ce constă independenţa

bullet

Problema controlului

 

bullet

Serviciul de urgenţă pentru adolescenţi (Partea I)
bullet

„Din ce cauză să obosească?”

bullet

Dominanta romantică

bullet

Măsurarea forţelor

bullet

Din perspectiva prietenului

bullet

Serviciul de urgenţă pentru adolescenţi (Partea II)
bullet

În sfera libertăţii şi a responsabilităţii

bullet

Îndrumarea pedagogică

bullet

Abilităţi de alegere liberă

 

bullet

Pregătirea copilului pentru şcoală

 
bullet

Etica comportamentului şi a relaţiilor copii-părinţi în cadrul familiilor dezintegrate

 
bullet

Efectele emigrĂrii: ce cîştigăm şi ce pierdem?

 
bullet

Impactul carenŢei afective la vîrsta preŞcolarĂ Şi ŞcolarĂ micĂ asupra dezvoltĂrii personalitĂŢiI (cazul copiilor educaţi în lipsa unui părinte)

 
bullet

Dezvoltarea afectivităţii la preadolescenţii din familiile temporar dezintegrate din Republica Moldova

bullet

Comunitatea în sprijinul copiilor din familii dezintegrate

 
bullet

Bariere în comunicare

 
bullet

COPILUL ÎN AFARA FAMILIEI: PROBLEME ŞI SISTEMUL DE PROTECŢIE

 
bullet

Consecinţele migraţiei de muncă a părinţilor pentru personalitatea copiilor

 

bullet

FAMILIA ŞI MODUL SĂNĂTOS DE VIAŢĂ
bullet

Introducere

bullet

Educarea deprinderilor igienice la copii şi adolescenţi

bullet

Somnul - element de bază al regimului zilei

bullet

Alimentaţia copiilor şi adolescenţilor

bullet

Tabacismul, alcoolismul şi narcomania

bullet

Educaţia sexuală a copiilor şi adolescenţilor

 

bullet

LOCUL ŞI ROLUL FAMILIEI ÎN PROCESUL EDUCAŢIONAL
bullet

Familia şi educarea caracterului

bullet

Importanţa modelului în educaţie

bullet

Raportul părinte - copil (istorie şi actualitate)

bullet

Anexa 1. Sugestii pentru dezvoltarea respectului de sine la copii

bullet

Anexa 2. Caracteristicile copilului acceptat şi ale celui neacceptat

 
bullet

FAMILIA ÎN BISERICA ORTODOXĂ*
bullet

Familia în tradiţia creştină

bullet

Familia la etapa actuală

bullet

Aspecte negative în viaţa tinerei familii creştine

bullet

Revenirea la normalitate

bullet

Sfaturi pentru cei ce se căsătoresc

bullet

Bătrîneţe fericita după o tinereţe cinstită

bullet

În loc de concluzii

 

bullet

RELAŢIILE DINTRE ADOLESCENŢI ŞI PĂRINŢI

Un set de recomandări orientat spre optimizarea relaţiilor adolescenţi-părinţi

 

bullet

Copii cu părinţi. Copii fără părinţi
bullet

Împrejurare

bullet

Familia şi satisfacerea nevoilor copilului

bullet

Ataşamentul şi dezvoltarea copilului

bullet

Implicarea părinţilor şi formarea copiilor

bullet

Societatea de hiperconsum şi tentaţiile ei

bullet

Zbaterile familiei şi societatea de hiperconsum

bullet

Concluzii

 
bullet

Familie dezmembrată - copii neîncrezuţi în sine

 
bullet

Arta comunicărII
bullet

Cum să comunicăm cu părinţii?

bullet

Transmiterea informaţiei

bullet

Cum să transmitem mesaje-eu?

bullet

Receptarea informaţiei

bullet

Dificultăţile de înţelegere

 

bullet

„Abandonaţi” acasă... (Aspecte ale dezvoltării psihosomatice a adolescenţilor)

 
bullet

Rolul familiei în formarea identităţii în perioada adolescenţei: efectele carenţelor familiale

RELAŢIA PĂRINTE - COPIL

 

„Multe dintre lucrurile de care avem nevoie pot să aştepte, copilul nu poate. E perioada în în care se formează din punct de vedere fizic, când mintea i se dezvoltă. El nu înseamnă mâine; el înseamnă azi".

Gabriela Mistral

 

Dacă urmărim cu atenţie un grup de copii, imediat îi vom distinge pe cei care sunt siguri pe ei. Orice părinte trebuie să considere o prioritate dezvoltarea la copil a unui sentiment de încredere de sine. Cum se poate realiza aceasta?

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte copilului său este acela de a-1 face să se ştie iubit. Poate că mulţi consideră aceasta un „dat" şi cred că fiul sau fiica lor va înţelege într-un fel sau altul că aşa stau lucrurile. Dar nu este întotdeauna aşa. Există şi mame care-şi umilesc copiii, atribuindu-le cuvinte dure, precum: „incapabil", „neîndemânatic", care-i afectează pe aceştia de-a lungul întregii vieţi. De aceea există adulţi convinşi că sunt incapabili şi lipsiţi de abili­tăţi, aceste convingeri venind de undeva, din copilărie, dintr-o perioadă în care se crede că persoanele cele mai apropiate ştiu ce-i mai bin& pentru ei. De aceea, trebuie evitate atitudinile negative, de tipul: „Eşti întotdeauna atât de dezordonat! Curăţă imediat!". Acestea ar putea fi „transformate" în: „Ar fi foarte bine dac-ai putea să cureţi aici." Urmate mai târziu de: „Bravo! Ştiam că poţi." întărirea pozitivă este foarte utilă pen­tru moralul copilului.

Dacă într-adevăr trebuie criticat dintr-un motiv foarte bine întemeiat, atunci e bine să se înceapă discuţia cu: „Nu este suficient dacă..." ori cu „Ar fi mai bine dacă...", în nici un caz însă cu: „Faci numai prostii...", care sperie copilul şi sună ca o sentinţă definitivă.

Pentru a-i oferi încredere în sine este util să i se dezvolte anumite abilităţi: să între­buinţeze corect foarfecă, să traverseze strada, să meargă pe bicicletă; toate acestea îl ajută să se simtă mai independent. De fiecare dată când este aprobat de către părinte în tot ceea ce întreprinde, copilul îşi demonstrează sieşi că poate şi tot restul vieţii va fi sigur de ceea ce face. Dacă ştie ce se aşteaptă de la el în diverse situaţii, va şti şi cum să acţioneze. Fiind fermi în deciziile pe care le iau şi în discuţiile cu copiii lor, părinţii vor afla cu mai multă uşurinţă motivele pentru care ceva este în neregulă cu fiul sau fiica lor, pentru că îl vor cunoaşte mai bine şi le va fi mai facil să ia măsuri.

Copiii au într-adevăr nevoie să fie ascultaţi de părinţi. Pentru a realiza aceasta, tre­buie ca adulţii să fie la dispoziţia lor şi să-i asculte cu mare atenţie. Toate acestea nece­sită timp. Părinţii din zilele noastre se plâng mereu de lipsă de timp, mai mult decât de comportamentul copiilor lor. Cu toţii avem mai multe abilităţi parentale decât tindem să folosim. Ştim cum să ne tratăm copiii, ştim cum să fim părinţi mai buni, însă avem dificultăţi în a ne găsi timp pentru aceasta. Ne înfuriem pe cei mici nu doar pentru ero­rile lor, ci mai ales pentru timpul suplimentar pe care ni-1 solicită. Nimeni nu are timp pentru copii, iar copiii cer timp. Părinţii se supără când un copil are rezultate nesatis­făcătoare la şcoală, adesea nu din cauza notelor slabe, ci din cauza timpului pe care tre­buie să-1 aloce ajutorului la pregătirea lecţiilor.

Nu s-au descoperit căi uşoare de a fi părinte. Copiii au nevoie de atenţie, afecţiune, aprobare, ghidare şi disciplină. Nu există o garanţie că dacă petreci o anumită parte din timp cu copilul tău, vei avea o relaţie foarte bună cu acesta. De aceea, există cazuri de părinţi foarte devotaţi copiilor lor, care sfârşesc prin a avea un fiu, care împarte celula unei închisori cu fiul unor părinţi abuzivi. Nimeni nu poate spune părinţilor: „Faceţi aceasta şi totul va fi în regulă." Nimic nu este atât de simplu. De cât timp este nevoie? Dacă am avea tot timpul din lume, am şti cum să acţionăm?

Copiii sunt extrem de adaptabili. Ei se pot obişnui chiar şi cu neglijarea. Trec ani până când observăm consecinţele rezultatelor. Trebuie să ne cântărim priorităţile şi să decidem ceea ce este sau nu esenţial în prezent. întotdeauna timpul pentru carieră, soţ/soţie, copii, prieteni şi îndeplinirea propriilor noastre obiective implică o bună organizare a activităţilor noastre, astfel încât să nu neglijăm nici una dintre atribuţiile diverselor roluri pe care le performăm.

Copiii nu pot aştepta. Timpul acordat lor este întotdeauna cel mai important. Dacă părinţii aşteaptă un moment mai bun, până încheie ceea ce au de realizat la slujbă, până când se simt mai odihniţi, până săptămâna viitoare, până anul viitor, copiii deja au cres­cut şi perioada cea mai bună a dispărut deja. Adulţii ar trebui să se întrebe dacă oferă într-adevăr copiilor tot timpul pe care aceştia îl merită.

Fiecare persoană găseşte timp pentru lucrurile şi oamenii importanţi din viaţa sa. Dacă reuşim să acordăm timpul nostru copiilor, ei vor înţelege cu siguranţă ce reprezin­tă ei pentru noi.

Copiii nu-şi doresc nimic mai mult de la părinţii lor decât atenţie. într-un fel sau altul ei o vor primi. Ei nu realizează unde se termină drepturile lor şi unde încep cele ale părinţilor. Această combinaţie poate fi dezastruoasă pentru familie.

Copiii au nevoie de atenţie, dar trebuie să existe nişte limite. Ei nu vor înţelege niciodată drepturile parentale, dacă cei mari nu le specifică limitele dintre timpul copii­lor şi timpul adulţilor, dintre nevoile lor şi cele ale părinţilor. Dilema începe în copilărie şi se pare că nu se încheie niciodată. Conform astronomilor, lumea se învârte în jurul soarelui. Fiecare proaspăt părinte ştie că lumea se învârte în jurul noului născut. Toată lumea din casă face tot posibilul pentru ca micuţul să fie vesel în permanenţă. Nici o altă creatură atât de mică nu are aşa o putere impresionantă. La un moment dat adulţii încep să se întrebe: „Ce s-a întâmplat, de fapt?" Numai că sunt foarte multe nopţi nedormite, mese neterminate, conversaţii întrerupte până când părinţii încep să aibă anumite resentimente.

Nu este cea mai bună cale aceea de a gravita cu totul în jurul copilului. Aţi obser­vat vreodată cât este de nefericit un copil, când controlează întreaga familie? El devine din ce în ce mai pretenţios şi familia se luptă din răsputeri sâ-1 facă fericit. Este o situa­ţie într-adevăr neplăcută.

Părinţii se tem că nu oferă copiilor tot ceea ce au nevoie, pentru că aceştia par să dorească mai mult de fiecare dată. Vor întotdeauna mai mult, indiferent de cât primesc. De aceea au nevoie de limite. Adulţii nu ar trebui să se simtă vinovaţi atunci când sta­bilesc nişte reguli rezonabile. Pentru că şi ei au drepturi.

Decizia de a menţine anumite limite este mai dificil de luat în cazul primului copil. Şi devine din ce în ce mai uşor, pe măsură ce apar şi alţii. Este aproape imposibil de precizat cu certitudine când anume, în ce situaţii trebuie fixate limitele. Fiecare are niveluri diferite de toleranţă, nevoi diverse. Atunci când părinţii decid că este „destul", atunci este momentul. Primul sfat către părinţi ar fi acela că trebuie să aibă încredere în ceea ce simt. Dacă încep să se simtă frustraţi, dornici de răzbunare, înfuriaţi, acela e momentul. Şi ei merită să aibă pauze, să doarmă, să se relaxeze, să aibă timp pentru sine, printre multe altele. A stabili limite bazate pe drepturile părinţilor este bine şi pen­tru copii. Când copiii îşi văd părinţii că afirmă: „Sunt o persoană; iată ce nevoi am" învaţă despre respectul de sine şi despre drepturile celorlalţi.

Al doilea pas în stabilirea drepturilor parentale este formularea unei întrebări de tipul: "Cum trebuie făcut?" Părinţii se pot întreba doar atât: „Ce-mi doresc să fac?" Adesea cer sfaturi despre cum ar trebui să facă ceva, când, de fapt, nu au nevoie decât de cineva care să-i sprijine în ceea ce ştiu cu siguranţă cum trebuie făcut. Nu este scris nicăieri că celor mici le place tot ceea ce fac părinţii. Copilul se va plânge, în mod evi­dent, atunci când i se va stabili o limită. Nu trebuie uitat că el nu ştie cât de multă atenţie trebuie să i se acorde. Copiii adaptabili acceptă cu uşurinţă limitele. Alţii se pot plânge multă vreme, înainte de a accepta ceea ce li se impune.

A stabili limite pentru a fi protejaţi pare dificil pentru părinţi, dar altfel nu ar mai fi părinte, dacă nu ar întâmpina obstacole. Dacă renunţă la propriile drepturi, permit copiilor lor să devină tirani nefericiţi. Nimeni nu merită asemenea soartă.

 

Când se discută despre comunicarea cu adulţii trebuie să admitem că cei mici au un adevărat „simţ" în a percepe ceea ce vrem să spunem. Uneori pare că au o percepţie suplimentară în „a citi" adulţii. Suntem conştienţi de faptul că această înţelegere nu se bazează pe cuvinte rostite pentru a prinde sensul mesajelor trimise de părinţi.

Cu toţii comunicăm şi în alte moduri decât prin cuvinte. Un cercetător afirma că doar 7% din comunicare este verbală. Volumul, ritmul, intensitatea reprezintă 38% din mesaj. Restul de 55% se realizează prin limbajul trupului, mare parte fiind reprezentată de expresiile faciale. Fără a înţelege limbajul, bebeluşii percep mesajele parentale de foarte timpuriu. De aceea, copiii preferă comunicarea de tip „faţă-în-faţă" şi contactul vizual, atunci când vorbesc.

De vreme ce devin experţi în limbaj, aşteaptă mesaje clare de la cei care ţin la ei. Un asemenea mesaj este cel în care cuvintele, expresia vocală şi mişcările corpului sunt congruente. Copiii au nevoie de congruenţă pentru a se simţi în siguranţă. Dacă mesajul nu este clar, dacă ceea ce se spune indică ceva, iar tonul şi expresia facială, altceva, copilul este derutat. Când sunt confuzi, se simt ameninţaţi.

Părinţii transmit astfel de mesaje în cel puţin două situaţii:

• când încearcă prea mult să fie părinţi perfecţi;

• când se străduiesc să-i protejeze pe copii de experimentarea unor sentimente negative.

Părinţii perfecţi niciodată nu se simt furioşi, frustraţi sau exasperaţi de copiii lor. Asemenea părinţi nu există; cei normali se simt aşa cum am descris anterior. Când părinţii obişnuiţi au astfel de sentimente negative, încearcă de cele mai multe ori prea mult să le controleze. „A încerca prea mult" înseamnă reprimarea sentimentelor. Ei cred că dacă, uneori, spun: „nu sunt supărat" demonstrează într-o anumită măsură că nu sunt părinţi răi, pentru că doar aceştia au reacţii nedorite faţă de cei mici.

Atitudinile negative nu pot fi negate. Dacă ne simţim într-un anume fel trebuie să înţelegem motivul şi să acţionăm pentru a elimina cauza. Copiii nu pot fi păcăliţi în asemenea situaţii, indiferent de cuvintele de care uzăm. E mai bine să ne exprimăm adevăratele sentimente, chiar dacă nu sunt dintre cele mai bune. Copiii devin confuzi şi neliniştiţi, când încearcă să răspundă unor mesaje contradictorii, ambigue.

E mai bine să fii bun şi supărat decât să încerci să fii un „bun" părinte, care nu se înfurie niciodată. Copiii nu se aşteaptă la părinţi perfecţi, ci la unii care să fie corecţi în ceea ce priveşte propriile sentimente. Nu sunt fragili. Suportă mai uşor atitudini negative oneste, decât cuvinte superficiale.

Problemele de comunicare apar, de asemenea, când părinţii încearcă să-i ferească pe copii de situaţiile dificile, trimiţându-le mesaje de tipul „totul e în regulă", când, în realitate, este exact invers. Cei mici ştiu întotdeauna când ceva nu este aşa cum ar tre­bui să fie. Imaginaţia lor poate crea chiar situaţii mai stresante decât adevărul. Este foarte nepotrivit să i se spună „totul e perfect", când nu este. Ei văd adevărul, indife­rent de ceea ce li se transmite prin cuvinte, de către adulţi.

Când se întâmplă ceva grav în familie e mai bine să explicăm situaţia aşa cum este, decât să-i lăsăm să presupună că ei sunt cauza problemei. Afirmaţiile parentale, care inten­ţionează să ascundă situaţiile dificile, îi determină pe copii să se simtă extrem de nesiguri.

Ca părinţi nu trebuie să uităm că cel mai potrivit şi corect faţă de copiii noştri ar fi ca ceea ce spunem să fie în concordanţă cu ceea ce simţim. Copiii cunosc diferenţa.

Când pot părinţii să vorbească, astfel încât copiii să-i asculte?

Niciodată nu-i vom învăţa pe copii ceea ce dorim să ştie, ţinându-le „predici", în timpul unei situaţii de criză. Ei vin la noi cu o problemă şi primul nostru răspuns este să oferim o soluţie bună pentru ei, să le spunem ce să facă şi cum să facă. De obicei noi vrem să le transmitem din experienţa noastră când ei ni se confesează în primul rând pentru că simt nevoia să vorbească, nu pentru că vor sfatul nostru de „expert".

Se uită adesea că experienţa este cel mai bun profesor. Mare parte dintre noi am învăţat mai puţin ascultându-ne părinţii şi foarte mult - din propriile noastre greşeli. Abia când experienţa noastră ne-a confirmat ceea ce auziserăm de la părinţi am admis că aveau dreptate.

Există un anumit moment şi o cale mai bună de a transmite din valorile noastre. Le putem împărtăşi din experienţă, atunci când nu ne aflăm într-o situaţie dificilă, cum ar fi momentele în care desfăşurăm activităţi casnice împreună. Totul ţine de comuni­carea din familie. Se pot iniţia discuţii, în care se are în vedere un anume subiect, iar copiii sunt solicitaţi să-şi prezinte opinia. Ascultându-i, le putem împărtăşi anumite valori, după care să se ghideze. Dar e de reţinut că datorită ritmului foarte accelerat al vieţii, asemenea oportunităţi nu se ivesc foarte des şi ele apar doar dacă ne propunem să ne petrecem mai mult timp cu copiii.

Unul dintre avantajele cele mai mari pe care îl are biserica este acela că celor mici le sunt prezentate valorile noastre, într-o atmosferă de încredere şi acceptare, şi de către alţi adulţi. Instruirea religioasă n-o poate înlocui niciodată pe cea din familie, dar poate sprijini ceea ce-i învăţăm acasă.

Cea mai bună cale de a-i educa din punct de vedere moral este chiar modul în care trăim. Copiii ne observă comportamentul, iar exemplul nostru este mai puternic decât cuvintele. Uneori trebuie să avem răbdare şi să le oferim o şansă pentru a învăţa din greşeli. Cele mai eficiente „lecţii" sunt cele pe care ni le însuşim din propria experienţă. Ca părinţi, noi asigurăm mediul pentru ca ei să se poată dezvolta.

Nu-i putem încuraja să-şi rezolve problemele spunându-le cum am proceda noi sau ce ar trebui să facă ei. Dacă le transmitem încrederea pe care o avem în ceea ce pot realiza singuri, vom fi nişte susţinători valoroşi. Astfel vor soluţiona criza (poate nu atât de rapid cum am fi dorit noi), dar vor înfrunta realitatea aşa cum se cuvine.

Dacă le oferim soluţii prin propriul nostru exemplu, rezultatele depăşirii crizei vor reflecta valorile, morala şi etica familiei.

Când un părinte simte că e momentul să ofere informaţii importante, care să-1 ajute pe copil în soluţionarea problemei, va trebui să fie calm şi să abordeze subiectul într-o manieră pozitivă. Dacă este esenţial ceea ce urmează a fi spus, e bine să gândim pro­fund modalitatea de a ne prezenta ideea. Cu cât vorbim mai puţin, cu atât vom crea impresia că ştim mai multe şi întotdeauna trebuie să-1 convingem că avem date despre faptele sale, chiar dacă în realitate cunoaştem destul de puţin.

 

În ceea ce priveşte reacţia de furie, e util să avem în vedere câteva aspecte esenţiale. Toţi părinţii sunt uimiţi că pot deveni furioşi faţă de copiii lor, mai ales când aceasta se întâmplă pentru prima dată. Sunt cu toţii convinşi că un bun părinte nu ar reacţiona astfel, ceea ce este total eronat. Furia este o emoţie umană naturală, care implică analiza mentală a unei situaţii şi un răspuns fizic al organismului. A nega furia este nesănătos din punct de vedere emoţional şi fizic. Furia poate şi ar trebui să fie exprimată. Acţiunile generate de ea trebuie controlate. Copiii sunt buni în a-şi exprima furia, dar nu întotdeauna pe căi adecvate. Pot învăţa cum să-şi exprime starea respec­tivă şi cum să-şi controleze un astfel de comportament. Au nevoie să audă: „E bine să-ţi exprimi furia, dar trebuie să înveţi căile adecvate de a o arăta". „Foloseşte-ţi cuvintele, nu mâinile".

Părinţii trebuie să conştientizeze acest mesaj şi să modeleze comportamentele utile copiilor lor. „A gândi", chiar şi când suntem exasperaţi, reprezintă o abilitate socială necesară. Mulţi adulţi nu depăşesc niciodată „istericalele" unui copil de doi ani. La această vârstă furia este un comportament normal şi scuzabil. Copilaşii nu au învăţat să gândească în asemenea momente. Ei doar reacţionează. Din nefericire, unii adulţii se află încă în acest stadiu. Nu au învăţat niciodată să gândească, atunci când sunt furioşi. Se folosesc de mânie ca de o scuză pentru un comportament iresponsabil. „Am fost atât de furios, încât n-am ştiut ce fac". Putem accepta această „explicaţie" de la un copil, dar nu de la un adult.

Este posibil să ne controlăm furia? Da, pentru că ea reprezintă mai mult decât o reacţie fizică. Orice copil o poate recunoaşte: un părinte cu faţa roşie şi ochii ieşiţi din orbite şi care urlă: „Mă scoţi din minţi!" Adevărul este că furia se construieşte mai întâi în mintea noastră; ne înfuriem în urma unui raţionament. Momentul poate fi foarte scurt, dar el există. Vedem sau auzim ceva, evaluăm din perspectiva propriei expe­rienţei şi a valorilor noastre şi devenim furioşi.

Din fericire, ne putem gândi atunci când acţionăm într-o situaţie. Părinţii trebuie să înveţe ei înşişi cum să se stăpânească şi să le ofere un bun exemplu şi copiilor lor. Există câteva sugestii, ce pot fi făcute atât adulţilor, cât şi copiilor.

• Primul pas ar fi acela de a o recunoaşte. Furia negată devine un fel de „otravă" interioară. Nu există nici un avantaj al unei „liniştiri" forţate, care ne poate determina oricând să „explodăm". A pretinde că suntem calmi - când nu suntem - nu are nici un efect benefic. Cei mici „citesc" reacţiile adulţilor foarte bine.

• Al doilea pas ar fi acela de a învăţa să ne exprimăm furia într-un mod adecvat. E bine să folosim „eu" pentru a ne exprima sentimentele şi nu „tu" sau „voi" pen­tru a-i ataca pe ceilalţi. („Sunt foarte furios. Nu-mi place să văd jucării lăsate în dezordine!" în loc de „Copii leneşi ce sunteţi! Mă înfuriaţi foarte tare când vă lăsaţi jucăriile în dezordine!").

• Următoarea etapă este aceea de a ne exprima furia, dar de a ne controla acţiunile. Trebuie descoperită o metodă potrivită, prin care să reacţionăm, dar fără a-i răni pe cei din jur. A cânta cu voce „foarte" tare, a ne plimba prin parc reprezintă tehnici, care funcţionează în cazul adulţilor aflaţi într-o astfel de stare.

• Ar fi util, într-un alt stadiu, să discutăm cu cineva. Fiecare are nevoie de o „reţea personală de supravieţuire". A discuta cu un prieten sau cu o rudă mai tolerantă poate ajuta la a privi faptele dintr-o altă perspectivă. Dacă nu există o asemenea persoană, gândurile pot fi scrise undeva.

• E util să examinăm situaţia. Furia este, de cele mai multe ori, rezultatul unor nevoi sau expectaţii neîmplinite, asociate cu frustrare, oboseală sau stres. Anii timpurii ai copilăriei reprezintă „zona" cea mai periculoasă pentru părinţi; sunt foarte dificili, dar extrem de preţioşi şi nu trebuie risipiţi din cauza furiei.

Problemele copiilor nu trebuie rezolvate la furie, dar de fapt, nici nu este util ca părinţii să fie cei ce le oferă soluţii la orice. Se ştie că în loc să fie recunoscători pen­tru ceea ce li se spune, ei detestă să li se dea o soluţie, pentru că au sentimentul că sunt incapabili. Cel mai bine este ca părinţii să-i asculte. Doar atât. Este destul de dificil, dar merită efortul. O fetiţă de clasa a doua vine acasă de la şcoală plângându-se mamei că cea mai bună prietenă a sa nu se joacă cu ea în pauză. Prima reacţie a mamei ar fi să-i spună: „Găseşte-ţi altă prietenă", dar ea rezistă tentaţiei de a rezolva problema fetei. Timp de câteva zile fetiţa se chinuie, neştiind cum să acţioneze. Mama îi este alături, dându-i dovadă de empatie şi o convinge în permanenţă că există o soluţie, pe care o va găsi rapid. Exprimarea mamei este de tipul: „E greu să fii ocolită." „Uneori prietenii ne rănesc sentimentele." „Este într-adevăr o problemă, dar ştiu că tu te vei descurca." în cele din urmă, după câteva zile de suferinţă, fetiţa mărturiseşte bucuroasă că s-a decis să-şi caute altă parteneră dejoacă, a şi găsit-o, de altfel, şi s-au înţeles foarte bine amândouă. Mama este fericită, deşi într-o discuţie între adulţi admite că i-a fost foarte greu să nu intervină, dar că găsirea soluţiei de către fiica ei o va ajuta pe aceasta să ia decizii de una singură, în viitor.

Este foarte important ca părinţii să aibă răbdare, atunci când copiii sunt nevoiţi să experimenteze şi situaţii mai dificile. Copilul vine la adult nu pentru a-i fi rezolvată problema, ci pentru a găsi un sprijin moral, înainte de toate. Dacă părintele pune între­bări şi oferă sfaturi, copilul nu va putea suporta şi întreaga conversaţie se va transfor­ma în lacrimi şi furie. De aceea, nu trebuie date sentinţe. E bine să se evite „interoga­toriile", trebuie să se asculte până la capăt şi să se încerce identificarea sentimentelor copilului. Ar fi util ca adultul să-şi exprime încrederea în capacitatea copilului de a decide, iar dacă cel mic cere un sfat, părintele trebuie doar să-1 solicite să-i prezinte opţiunile la care el singur s-a gândit. Dacă îşi rezolvă problema, îi vor mulţumi părin­telui pentru ajutor. Soluţia poate fi chiar cea sugerată de adult sau una şi mai bună. Indiferent ce se întâmplă va fi responsabilitatea copilului, pentru că el a ales. Cu cât va creşte, cu atât i se va dezvolta mai bine deprinderea de a lua decizii pe cont propriu.

Totuşi, când poate oferi sfaturi un părinte? Există astfel de momente, dar nu atunci când au probleme sau sunt supăraţi. E util să se discute cu copilul când totul se desfăşoară normal, când se uită împreună la televizor şi schimbă opinii despre diverse situaţii, când citesc ziarul şi discută subiectele prezentate în articole, când citesc reviste. Cel mai important este însă exemplul părinţilor; cum acţionează ei în perma­nenţă, şi nu neapărat ceea ce spun.

Un alt aspect îl constituie reacţia dură a unor copii la ceea ce se discută, aşa-zisul „ultim cuvânt" într-un schimb de replici cu părinţii. Unii copii sunt hotărâţi să aibă ultimul cuvânt sau ultimul gest la fiecare discuţie. Prin „ultim cuvânt" înţelegem o remarcă total lipsită de sens a copilului, la încheierea unei predici parentale, în care i se recomandă cu tărie ce trebuie sau nu să facă.

De obicei, în jurul vârstei de 7 ani, copiii descoperă că părinţii nu sunt atât de puternici cum credeau ei până nu demult. Realizează, de asemenea, că ei înşişi nu sunt atât de lipsiţi de influenţă, cum considerau până atunci. Încep să aibă deprinderi lingvistice foarte bune şi găsesc cuvinte cu efect puternic asupra adulţilor. Îşi anunţă independenţa în momentul în care uzează de cuvinte în „bătălia" verbală cu aceştia. Părinţilor nu le place, dar este un semn cert că cei mici au crescut.

Cercetătorul Joan Costello, de la universitatea din Chicago, a constatat că motivele pentru care copiii folosesc „hărţuirea" verbală sunt: păcălirea celorlalţi, autoconvingerea că adulţii nu le sunt indispensabili, putând supravieţui şi fără ei, precum şi testarea limitelor comentariilor tolerate social.

Prin asemenea comportamente ei încearcă să-şi mascheze anumite sentimente. Când părinţii au spus: „Nu!", le este mai uşor să le dea o replică la care aceştia nu se aşteaptă, decât să plângă. Plânsul nu reprezintă o conduită acceptată de un copil de 10 ani.

Cu cât încep să-şi controleze viaţa mai bine, copiii descoperă că părinţii nu sunt perfecţi. Raţionamentul este următorul: „de vreme ce nu sunt perfecţi, probabil că sunt incompetenţi". Şi, în consecinţă, vor să demonstreze cât de incapabili sunt adulţii, în realitate. Aceasta reprezintă o parte normală a copilăriei mijlocii. O dată ce copiii reali­zează că părinţi; nu le pot controla gândurile, exprimarea acestora capătă o nouă semni­ficaţie. Adulţii sunt tentaţi să reacţioneze defensiv, când sunt provocaţi de către copii şi provocarea se poate transforma cu uşurinţă într-o contradicţie foarte puternică.

 

Hărţuirea verbală este o formă de testare. Copiii au nevoie să găsească limitele comportamentului acceptabil social. Putem înţelege de ce au această atitudine, dar nu trebuie să ne retragem şi să permitem abuzul verbal. Aşa cum copiii experimentează prin încercare şi eroare să vadă ce e admis şi ce nu, aşa trebuie să procedăm şi noi pen­tru a ne exercita atribuţiile parentale.

Dar cum reuşim? Nu se poate afirma că există o reţetă valabilă tuturor familiilor. Astfel că în unele familii problema de faţă apare şi dispare destul de rapid. în altele, devine un mod de viaţă. Unii copii au o asemenea personalitate, încât le este imposibil să se poarte altfel decât provocându-şi permanent părinţii. Unii părinţi sunt ei cei care, prin personalitatea lor, îi angajează pe copii în asemenea conflicte. Fiecare familie e diferită şi fiecare situaţie este unică. O certitudine există, aceea că discuţiile contradic­torii sunt lipsite de speranţă. Consider însă că soluţia în asemenea cazuri o constituie atitudinea părintelui. El este, de fapt, persoana - din cele implicate în schimbul de replici - care are un anume grad de maturitate. Este inutil să se simtă ameninţat de hărţuirea verbală a copilului. Este timpul pentru consecinţe rezonabile, consistente. Cel mai potrivii ar fi să nu se ia în seamă atât de serios acţiunea copilului şi să-1 ignore total, în cazul în care acesta insistă să fie el cel care are ultimul cuvânt. Pe de altă parte, anu­mite aspecte nu trebuie ignorate. Putem conştientiza sentimentele sale: „îmi dau seama cât eşti de supărat pe mine.", dar în acelaşi timp îi şi putem limita acţiunile „Nu-ţi voi permite să fii necuviincios".

Decideţi acum care sunt consecinţele raţionale pentru un abuz verbal. Anunţaţi-i pe copii ce anume nu toleraţi şi precizaţi-le urmările. Când depăşesc limita, acţionaţi în consecinţă. Dacă v-aţi gândit la toate acestea înainte de a se întâmpla, atunci veţi fi mult mai siguri, fără o atitudine defensivă şi fiind apţi să controlaţi situaţia. Fiecare părinte trebuie să stabilească propriile reguli.

Există însă o situaţie şi mai complicată, în ceea ce-i priveşte pe părinţi, din pers­pectiva relaţiei lor cu copiii. Este cazul copiilor-problemă, cei născuţi capricioşi.

În studiile clasice legate de temperament, cercetătorii s-au centrat pe trăsăturile de personalitate, ce pot fi observate, încă de la naştere. Una dintre aceste caracteristici de reactivitate a fost descrisă drept „stare", „dispoziţie", „capriciu", „toană". Bebeluşii apar cu o dispoziţie identificabilă, ca parte a personalităţii lor. Răspunsul nostru la viaţă poate fi unul pozitiv sau negativ. Această trăsătură iniţială nu se schimbă în timp.

Copiii cu o stare pozitivă sunt nişte bebeluşi încântători. Dacă le sunt împlinite nevoile, sunt fericiţi şi satisfăcuţi în permanenţă. Aceştia zâmbesc mereu şi-şi fac părinţii să se simtă în siguranţă. însă cei cu o dispoziţie negativă sunt total diferiţi. Se ştie că toţi bebeluşii plâng dacă au un disconfort, dar cei capricioşi plâng din orice. Aparent, părinţii nu pot face nimic să-i înveselească.

Conform studiilor se cunoaşte faptul că putem să dezvoltăm acele trăsături dezirabile şi să le supunem pe cele nedorite, însă nu putem schimba un copil în ceea ce nu este.

Dacă acestui tip de copil i se spune în mod constant că trebuie să fie vesel, dispo­ziţiile sale negative sporesc. El nu este aşa intenţionat, ci din cauză că aceasta este personalitatea lui. Când părinţii încearcă să-i transforme personalitatea, el se simte neiubit. Fără a înţelege de ce, realizează că nu este plăcut celorlalţi şi devine din ce în ce mai închis în sine. Acceptând personalitatea unui astfel de copil, putem căuta căi de a-i supune negativismul. Cu răbdare şi toleranţă, un copil dificil poate părea aproape neutru.

Trebuie să se renunţe la încercarea de a-1 transforma într-unui fericit. Este o pierdere de timp şi-i atrage atenţia copilului asupra stării sale; astfel negativismul va creşte. Comportamentul negativ poate deveni, întâmplător, o unealtă de manipulare. Copiii învaţă cum să uzeze de acest tip de răspuns pentru a-i domina pe ceilalţi.

Când un asemenea copil simte nevoia să se plângă, exprimându-şi sentimentele reale, e bine ca părinţii să-1 asculte, dar să-i pună şi o limită de timp, pentru a se proteja. Când lista plângerilor este prea lungă, cereţi-i acestuia să se gândească la un singur lucru bun. Uneori pot fi capabili să enunţe unul. Sau schimbaţi subiectul, orientându-vă către ceea ce-i place lui, printr-o întrebare bine plasată.

E de reţinut că felul său de a fi dificil nu constituie singura trăsătură a personali­tăţii sale. Amintiţi-vă celelalte lucruri pozitive ce-1 caracterizează şi acordaţi-le atenţia cuvenită. Pentru a le putea tolera capriciile e util ca părinţii să nu-i „sufoce" cu prezenţa şi să le fie alături doar când aceştia sunt dispuşi să o accepte.

În general, pentru un demers cât mai aprofundat este util să abordăm şi un alt aspect, acela al modului în care părinţii conversează de cele mai multe ori cu copiii lor, copiii obişnuiţi.

Majoritatea discuţiilor părinte-copil înseamnă: „Nu face asta!" şi „Fă asta!" în tim­pul unei zile este mai uşor pentru părinţi să-şi petreacă timpul „dând ordine" decât comunicând cu grijă. Ca părinţi, trebuie să ne îndrumăm copiii să înveţe comporta­mentele acceptate social, dar şi pe cele inacceptabile din acest punct de vedere.

• „E timpul să te trezeşti, altfel întârzii la şcoală!"

• „Nu vorbi cu gura plină!"

• „Şterge-te pe prosop, nu pe cămaşă!"

• „Nu-ţi uita banii de buzunar!"

• „Piaptănă-te înainte de a ieşi din casă!"

• „Vino direct acasă de la şcoală!"

• „Spală-te pe mâini înainte de masă!"

• „Fă-ţi duş!"

• „Mergi la culcare!"

Uneori suntem atât de „prinşi" în „ordine", încât uităm să transmitem copiilor noştri alte lucruri importante. Noi ştim că avem grijă de ei, pentru că-i iubim, dar nu aceasta este ceea ce aud ei. Trebuie să facem un efort pentru a ne face înţeleşi.

 

În fiecare zi fiecare părinte trebuie să ofere copilului său cei patru „A":

• atenţie,

• acceptare,

• aprobare,

• afecţiune.

Dacă le observăm doar erorile din comportament îi vom învăţa să ne atragă atenţia doar prin greşeli. Au nevoie de atenţie şi o primesc! Atenţia unui părinte furios este mai bună decât lipsa oricărei atenţii. Dacă singurul moment în care sunt luaţi în seamă este cel al „greşelilor", atunci vor continua să se comporte inadecvat.

Orice conduită care atrage atenţia — prin răspunsuri pozitive ori negative — se va repeta. In mod evident, cea mai bună cale de a-i îndruma către comportamente „potrivite" ar fi aceea de a remarca orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care fac ceea ce noi ne dorim pentru ei. Pentru a exersa această tehnică trebuie doar să recunoaştem aseme­nea acţiuni şi să-1 felicităm pentru ceea ce întreprinde, ori de câte ori e cazul.

• Îmi place cum ţi-ai aranjat lucrurile. Camera arată mult mai bine decât înainte.

• Argumentul tău e foarte bun, pentru că nimeni nu s-a supărat. A fost o dovadă reală de diplomaţie.

• Apreciez că ai avut răbdare să aştepţi până când a fost gata masa.

• Cineva şi-a amintit să agate prosoapele în cuier, în baie. Excelent!

• Ai dus toate vasele în chiuvetă. Eşti într-adevăr un băiat de nădejde.

• Îmi place cum ai grijă de cărţi. Eşti într-adevăr responsabil.

Indiferent de comportamentul pe care-1 au, toţi copiii sunt buni. Trebuie acordată atenţie atitudinilor lor pozitive. E bine să le comunicăm acceptul nostru în fiecare zi. Copiii, în special cei cu probleme, trebuie să ştie că-i iubim, chiar şi când nu le aprobăm comportamentul. Când copilul greşeşte trebuie să fim atenţi şi să dezaprobăm comportamentul şi nu persoana. Copiilor nu ar trebui să li se spună niciodată: „Eşti un băiat rău!" sau „Eşti o fetiţă rea!" Putem condamna acţiunea, dar nu trebuie să damnăm copilul. Copiii nu sunt adulţi în miniatură, care judecă rău intenţionat. Ei învaţă întot­deauna şi de aceea fac greşeli.

Aprobarea trebuie, de asemenea, oferită zilnic. Le dăm aprobarea, atunci când îi acceptăm ca indivizi. „îmi place de tine, aşa cum eşti". Au nevoie să audă complimente referitoare la unicitatea lor. Nu e suficient să le mărturisim dragostea necondiţionată. Trebuie să ştie cât de importanţi sunt pentru noi.

Ultimul „A" este afecţiunea. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar îmbrăţişările sunt mai bune. Atingerea fizică a unui copil - pentru a-i transmite afecţiune - construieşte o relaţie. Fiecare are nevoie să îmbrăţişeze şi să fie îmbrăţişat. Când sunt mici, atin­gerea face parte din îngrijirea de bază. Dovezile scurte, rapide de afecţiune sunt doar parte din rutină şi nu cer un efort suplimentar. Cu cât devin mai independenţi, cu atât

îşi petrec mai mult timp departe de părinţi. De aceea, trebuie avut în vedere că în edu­carea copiilor există anumite momente prielnice pentru aceasta, şi nu pot fi ratate.

Părinţii ar fi bine să-şi petreacă mai mult timp oferind cei „patru A" decât dând ordine. Recompensele sunt enorme.

 

Sursa: Familia azi. O perspectivă sociopedagogică (fragment) deAdina Băran-Pescaru

Sus pe pagină

 

horizontal rule

Home | Despre noi | Evenimente | Experienţe | Învăţ să fiu | Sugestii | Pagina profesorului | Pagina elevului | Resurse didactice | Galerie foto

Copyright © 2006 Centrul Educaţional PRO DIDACTICA. Toate drepturile rezervate.
Ultima  modificare: 10/15/08.