|
Noi toţi
observăm cum se schimbă copiii noştri. Unii spun că copilul a crescut mult,
alţii remarcă schimbări de caracter: apare irascibilitatea, dezechilibru
emoţional, dorinţa de a discuta în contradictoriu şi de a contrazice
părinţii chiar în situaţii banale. Copilul devine “incomod”, cu el te poţi
înţelege greu, nu-ţi este foarte clar cum să procedezi în anumite situaţii.
Ce se întâmplă cu ei?
Adevărul este că el parcurge una din cele mai importante perioade din viaţa
lui, care îi va marca pe termen lung soarta de mai departe, perioada de
trecere de la copilărie la maturitate – adolescenţa. În antichitate această
se considera la fel de importantă ca şi naşterea, căsătoria, moartea. Şi pe
cât se considera de important, pe atât se considera de dificil, de aceea
exista un sistem întreg de ritualuri care ajutau adolescentul să parcurgă
mai uşor această perioadă. În zilele noastre adolescentul rămâne de unul
singur în faţa problemelor din perioada maturizării. În această situaţie îl
poate ajuta doar familia. De aceea vă îndemnăm să urmărim împreună ce se
întâmplă cu adolescentul.
Cum sunt eu?
Pentru a ne clarifica această situaţie, e bine să apelăm la ideile despre
sine. Fiecare din noi are o imagine de sine deja formată. Ce include în sine
o asemenea imagine? Cunoştinţe despre exteriorul nostru: siluetă, chip,
mers; cunoştinţe despre caracterul, capacităţile şi potenţialul intelectual,
despre specificul de a comunica cu bărbaţi, femei, şefi, subalterni. Dar pe
lângă cunoştinţe, conceptul „propriului Eu” mai cuprinde şi atitudinea faţă
de sine. Îmi place cum sunt? Mă consider realizat sau ratat? Atrăgător sau
antipatic?
La fel e şi cu copiii noştri. Până la vârsta adolescentină ei aveau o
imagine de sine relativ stabilă. Dar începe dezvoltarea fiziologică
febrilă
(care nu are întotdeauna o manifestare exterioară)
şi se schimbă şi stereotipul de gândire. Prevalează gândirea
logico-abstractă, capacitatea de a emite ipoteze, de construi planuri de
perspectivă, iar uneori şi teorii filozofice întregi. La orizont se
întrevede viitorul matur, ale cărui cerinţe încep să răsune în prezent. De
pildă, când îi spunem copilului „Tu eşti deja mare, tu trebuie …”.
Anume în perioadă schimbărilor radicale se clatină din temelii conceptul
anterior al „propriului Eu”, vechea imagine de sine. Cine sunt eu? Cum sunt
eu? Ce vreau şi ce pot? Acestea sunt întrebările la care, de regulă,
adolescenţii nu pot răspunde. În astfel de situaţii psihologii avertizează:
„S-a început perioada de criză. Răbdare, părinţi!”
Manifestarea crizei
Evident că adolescenţii nu pun întrebările enumerate mai sus în glas. Criza
se manifestă diferit şi faptul acesta îl deducem din descrierile părinţilor.
De pildă:
„În ultima vreme nu-mi recunosc băiatul. Strigă, se ceartă cu mine, face
grimase, mai ales când îi spun să facă ceva (în aceste situaţii el încete să
plângă)”. I.B., tatăl lui Vasea, băiat de 11 ani.
„Mă nelinişteşte faptul că vorbeşte mai tot timpul la telefon. Casă e plină
de prieteni permanent. Ascultă muzică cu sunetul dat la maximum şi
deranjează vecinii. Nu-mi mai împărtăşeşte nimic, zicând că oricum nu voi
pricepe. Eu plâng de neputinţă căci îmi pierd copilul, care pentru mine e
totul, tatăl demult nu mai e cu noi. Nu mai aştept de la el nici milă, nici
ajutor. Ce să fac mai departe, cum să procedez în continuare – nu ştiu.”
T.N., mama unui băiat de 13 ani.
„Feciorul meu are deseori un comportament dezechilibrat, este irascibil,
impulsiv, iar uneori mă poate ofensa fără vreun motiv anume. În astfel de
situaţii nu comunică cu nimeni. Poate fi foarte îndărătnic, chiar şi atunci
când înţelege că nu are dreptate.” N.E., tatăl lui Marat, băiat de 13 ani.
„Fiica mea are rezultate mai proaste la şcoală, şi-a pierdut interesul faţă
de învăţătură, a devenit irascibilă, agresivă şi nedirijabilă. La orice
replică îmi răspunde
grosolan.
Eu niciodată nu am dreptate. La orice sfat reacţionează invers.
Uneori îmi pare că s-au aplanat conflictele, când, din senin, se ofensează
şi se izolează în camera ei toată seara. Am senzaţia că îmi pierd fiica. Pur
şi simplu nu pot înţelege ce s-a întâmplat.” I.N., mama unei fetiţe de 12
ani.
„În
ultimul timp Tatiana s-a închis în sine. Nu mai povesteşte nimic, a devenit
foarte tăcută. Chiar şi la întrebarea „Cum v-aţi plimbat?” răspunde „Normal”
şi se duce în camera ei.” N.P., mama unei fete de 15 ani.
Amplificarea dificultăţilor de comunicare
E
lesne de remarcat că toţi părinţii observă schimbări radicale în
comportamentul copiilor lor, accentuarea dificultăţilor în comunicare, în
special – manifestări de introvertism, negativism, dezechilibru emoţional,
crearea situaţiilor conflictuale, impunerea violentă a propriilor reguli şi
eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor elementare.
|
În acelaşi timp, adolescenţii vehiculează cu lipsa de înţelegere din partea
părinţilor, suferă de singurătate găsindu-şi refugiu în singurătate; visează
să-şi deschidă sufletul, apărându-şi vigilent lumea interioară de invazia
adulţilor.
„Totul este simplu. Părinţii nu ne înţeleg, sunt surzi la dorinţele noastre.
Ei cunosc totul despre noi aprioric. N-are nici un sens să le demonstrezi
ceva. Cum să le explici că am dreptul şi eu la viaţa mea, că nu trebuie
să-mi controleze fiecare pas. Eu poate conştientizez şi singur ce-i mai bine
pentru mine.” Stas, 14 ani.
„Eu tare mi-aş
dori ca părinţii mei să nu se certe şi lucrurile să meargă bine, ca eu să nu
mă tem de nimic, aş vrea să nu fiu nevoită să ascund sub pernă cărţile care
nu-s pe placul mamei. Parcă mi-i scanată toată viaţa. Mă duc undeva –
„Unde?”. Cel mai mult îmi doresc să mă lase în pace, mama să încerce să
înţeleagă din ce cauză cineva procedează anume aşa…” Alisa, 13 ani.
„Între mine şi
tata s-a ridicat un paravan. Se poate întinde şi sârmă ghimpată. El
consideră că are grijă de mine. Da, împreună cu mama îmi cumpără o sumedenie
de lucruri şi îmi scotocesc permanent în rucsac, dar tot interesul pe care-l
manifestă tata faţă de mine e să-mi verifice zilnicul şi să mă întrebe „Ei,
cum îţi merge?” Zilnic îi rog să mă lase în pace, iar ei consideră că îi
ofensez şi îi insult. În fine, îmi controlează viaţa.” Marina, 14 ani.
Ce poate complica criza adolescentină
Faptul, demn de luat în consideraţie în asemenea situaţii, sunt
reminiscenţele anumitor dereglări în dezvoltare la diferite etape din
copilărie: în pruncie, în primii ani de viaţă, în perioada preşcolară sau în
clasele primare. Aceasta, pe de o parte, poate complica criza adolescentină,
şi implicit, relaţiile dintre părinţi şi copii, sau poate oferi şansa de a
înlătura aceste dereglări comportamentale.
Odată a venit la consultaţie mama unui băiat de clasa a şaptea îngrijorată
de starea de neîncredere în sine a copilului, de dificultăţile în comunicare
cu colegii, de faptul că nu este independent şi că se teme să ia decizii de
sine stătător. La diagnosticare au fost identificate anumite dereglări de
comportament. Sentimentul de teamă faţă de lumea înconjurătoare îl urmărea
încă din pruncie, starea de lipsa de libertate, de statornicie, – din primii
ani de viaţă, sentimentul de singurătate – la vârsta preşcolară.
Din discuţiile ulterioare cu mama copilului s-a constatat că a născut
copilul fiind studentă încă şi deseori îl lăsa în grija bunicilor, iar
acţiunile lor vizavi de copil nu erau întotdeauna coordonate. De aceea
formarea unui sentiment de teamă şi nesiguranţă avea un temei real. Mai apoi
îşi făcea mereu griji pentru copil. Sfătuită de părinţi, i-a insuflat
copilului o atitudine deosebit de strictă faţă de curăţenie. Întrebată dacă
copilul manifesta agresivitate în această perioadă, mama a infirmat o astfel
de stare. Copilul a crescut ascultător şi cuminte. E evidentă cauza formării
unui sentiment de nestatornicie în această perioadă. Mai târziu, în perioada
preşcolară a suportat consecinţele divorţului dintre părinţi şi a
recăsătoriei mamei – aşa că este evidentă şi cauza sentimentului de
singurătate.
Cum să ne ajutăm copilul
Important este să înţelegem şi să acceptăm schimbările din perioada de
adolescenţă a copilului. Părinţii, dimpotrivă, deseori nu înţeleg
aspiraţiile copilului, sunt insistenţi în a menţine controlul asupra
copilului, iar uneori chiar riscă să canalizeze dezvoltarea copilului într-o
direcţie nedorită. Alteori părinţii opun rezistenţă noilor tendinţe
calitative în dezvoltarea adolescenţilor din dorinţa de a le menţine pe cele
vechi, caracteristice vârstei copilăriei: tandreţea, docilitatea etc. Şi
dacă în astfel de situaţii se adresează psihologului, ei caută sugestii
referitoare la faptul cum ar putea reinstaura controlul asupra copilului şi
cum ar putea să-l facă să fie ca mai înainte.
„Nu-mi pot explica ce s-a întâmplat cu fiica mea, era un copil normal şi
dotat. Era bună şi blândă. Discutam deschis asupra oricărui subiect. Acum
parcă mi-a schimbat-o cineva, e foarte irascibilă.
Nu
ascultă, este instabilă. Are nişte idei de neconceput pentru mine. Uneori
găsesc la ea cărţi pe care consider că e ruşine să le citeşti. Şi în
general, nu vrea să mă înţeleagă. În ultimul timp ne-am distanţat enorm. Din
cauze necunoscute a încetat să mai aibă încredere în mine. O văd câteodată
cu ochii în lacrimi, deşi se străduieşte să-şi ascundă această stare. Nu
înţeleg ce se întâmplă cu dânsa. Sugeraţi-mi, vă rog, cum să procedez, cum
s-o influenţez. Cum să întorc tot ceea ce îmi plăcea atât de mult la ea.”
T.S., mama Elenei de 13 ani.
Părinţii
trebuie să accepte că ceea ce se întâmplă cu copiii lor la această vârstă
este un lucru nu doar firesc, ci şi o legitate. Altfel pot acţiona nu doar
în direcţia nedorită, ci chiar cu o tentă periculoasă.
„Fiica mea,
elevă în clasa a cincea, a devenit capricioasă şi plânge la orice pas. A
început să doarmă rău. Eu sunt farmacistă şi am început să-i administrez
calmante. Dar nu i-au ajutat. Dar voi îmi spuneţi că ceea ce i se întâmplă e
normal? Şi nu trebuie să-i dau medicamente?” N.S., mama Anei, 11 ani.
(Continuare)
|
